”In primavara lui 2016 Paul de la Wild Thing ne-a lansat o provocare: multa lume, a zis Paul, se intreaba de ce sunteti voi doi asa de fascinati de Namibia (e adevarat ca am repetat in stanga si in dreapta ca e cea mai frumoasa tara in care am fost pana acum). Ce-ar fi ca data viitoare cand mergeti acolo sa luati si alti oameni cu voi?
Ideea a prins. In turul Africii cu motocicleta ratasem oricum marile parcuri nationale, unde este interzis sa intri altfel decat intr-o masina echipata pana in dinti de safari, iar in tura pe bicicleta intre Lacul Victoria si Oceanul Indian nici macar atat. Dupa ce am cumpanit si riscurile legate de faptul ca urma sa avem cu noi oameni inca necunoscuti, am luat harta si am desenat o bucla aproximativa de vreo 10000 de km prin tarile din sudul continentului: Botswana, Namibia si Africa de Sud, cea din mijloc urmand sa fie evident si destinatia aventurii in grup.
Am inchiriat masina din Johannesburg, bonusul fiind ca asa am putut sa ne revedem prietenii sud-africani, care ne-au asteptat cu bere la rece si cu felul nostru preferat de mancare: potjie, o tocana scazuta ore in sir la foc mic.
Pentru ca aveam numai o luna la dispozitie si pentru ca stiam de data trecuta ca urmatorii 900km prin nordul Africii de Sud si sud-estul Bostwanei sunt cam plictisitori si… asfaltati, am decis sa strangem din dinti si sa ii facem pe toti 900 intr-o singura zi. Pe motor ar fi fost imposibil. Tinteam pentru primul bivuac inapoi in Africa un loc oarecum mistic, putintel secret si nu foarte usor de dibuit. Putinii oameni care traiesc in deserticul Makgadikgadi ii spun locului astuia Insula Kukonje. Pana la inundatiile din sezonul ploios Insula noastra e o spinare pietroasa acoperită de tuleie de iarba, acacia si cei mai mari baobabi pe care i-am vazut vreodată. In rest, o mare de argila alba care in soarele din sud sclipeste orbitor. Cand ploua, argila asta devine o mlaștină fără fund, in care nu poti face prea multi pași fără sa te afunzi. Ne-am pus tabăra in sud vestul Insulei, sub un baobab. Am facut focul, ne-am turnat cate un sundowner si ne-am asezat sa mancam si sa ne bucuram de apus.
In sudul Africii cu iarna nu e de joaca. La rasarit am coborat din cort si ne-am apucat de una alta, infofoliti bine in bluzele de la Merinito si gecile Cumulus. In cateva minute aveam degetele vinete. Urgenta diminetii era sa facem ordine in calabalacul primit odata cu masina de la compania de rental, adica cele 6 cutii de plastic pline cu vesela de toate felurile, chestii de camping si scule, dar si inutilitati. Am inghesuit tot ce era in plus in 2 cutii si am eliberat restul pentru alimente. In prima localitate urma sa umplem lada frigorifica si sa refacem proviziile de apa si lemne de foc.
Intre timp soarele era deja de cateva sulite pe cer si ardea cu putere. Am dat jos pufoaicele si am luat insula la picior. Pe jos, o gramada de fructe de baobab. Nu stiu daca ai gustat vreodata unul, dar in Africa sunt foarte apreciate. Miezul uscat este alb, cu o textura intre creta si vitamina C efervescenta.
Am luat pranzul in Nata, pe o bancuta, laolalta cu niste localnici. Un nene ne-a tras la o parte sa ne spuna de elefanti. Dar ne aminteam inca foarte limpede portiunea de A33 dintre Nata si Kasane. Pentru ca parcurile nationale din Botswana si Zimbabwe nu sunt ingradite, animalele migratoare pot traversa relativ in voie intre cele doua tari, asa ca sa te intalnesti cu cateva pachiderme chiar si in miezul zilei e ceva cat se poate de obisnuit. Ne-am bucurat ca niste copii cum am dat cu ochii de prima turma si am suspinat copios cand am trecut prin dreptul copacului singuratic sub care in urma cu 4 ani petrecusem o noapte leganata de ragete de lei.
Am inceput ziua urmatoare cu mult inainte de zori si am incheiat-o mult dupa apus, dupa cateva sute de kilometri prin Parcul National Chobe. Prima sectiune urmareste lunca raului, apoi devine o padure de mopane, urmata de zone de savana arida, mlastini si iazuri de adapare care formeaza intr-un final marea Delta Okavango. Turmele de ierbivore pasc cu ochii in patru, pentru ca la cativa metri mai incolo niste leoaice infuleca hoitul unui Kudu. In preajma leilor, așteptând semi-disciplinat sa le iasă si lor de o sămânță, vulturi cu gât golas, iar in copac doi ulii pescari, soț si soție, cu ciocurile patate de sange. Spectacolul naturii e fantastic: fiecare pare ca își ia din ‘supermarketul’ comun atât cât ii trebuie. Chiar daca legile supravietuirii sunt crude si competita acerba, in momentele de pace dintre vanatoare si festin armonia e de netagaduit. Omul este aici doar un vizitator tolerat, care traverseaza precaut si cu smerenie o lume aparent neschimbata de la Inceput.
Pentru ca nu mai plouase de peste 6 luni, am gasit padurea parjolita de soare, iar pista dificil de navigat cu anvelopele cu care era echipata masina. Pe nisip trebuie sa ii dai gaz!
Desi e limpede pentru oricine ca un safari ca la mama lui e un privilegiu, dupa cateva ceasuri de Kudu-girafa-elefant-Kudu-girafa aparitiile salbatice încep sa para ceva normal. Tot cascand noi gura la animale, ne-am pomenit cu soarele la orizont. Am reusit sa trecem de bariera un pic dupa ora de închidere, dar cum nu exista garduri, animalele nu fac diferenta intre Parcul National propriu-zis si drumul spre primul sat, care e de fapt culoar de elefanti, care sunt mult mai activi la apus si inainte de rasarit. In câțiva zeci de km am intalnit mai multi decat in toata ziua in parc. Cum pista de nisip cere ceva inerție, am navigat in trombă printre mopane si brusc, la stânga: EL! Mare, dom’le. Adică enorm. Un mascul cu fildesii cât casa. Aproape ca l-am călcat pe picior. Pana sa ne revina pulsul de la 200 inapoi la normal, la liziera pădurii am vazut inca o turma masiva. Tu-i….! Daca am fi franat, riscam sa rămânem blocați in nisip. Asa ca ne-am jucat sansa. Ca orbetii, cu faza scurta aprinsa si pedala la fund am trecut la mai putin de doi metri de o femela urmata indeaproape de pui. Tu tuuuuuu!!!!!!! Tipatul elefantului ne-a da fiori pe spinare, dar pana la podul de peste rau nu am mai privit inapoi. Colac peste pupaza, in asa-zisul “campsite” in care ne-am aciuat ni s-a pus la dispozitie o buda delimitata cu prelata si un luminis in inima padurii patrulate toata noaptea de elefanti si alte vietati invizibile, dar imposibil de ignorat. Ne-am culcat aproape nemancati, am dormit neintorsi, iar dimineata nici unul dintre noi nu s-a mirat ca vatra de foc din ajun era inconjurata de urme de hiene.
Rezervatia Moremi a continuat sa ne țina pulsul sus. Elefanți? Aproape sub fiecare arbore de mopane cotropit de babuini. Campiile in care am cautat in van lei si leoparzi? Doldora de antilope gnu si Springbok. Desi majoritatea iazurilor de adapare erau deja secate, lacul din centrul parcului dădea pe afara de hipopotami.
Asa ca am căutat un loc de campat in același spirit. L-am găsit langa un copac jumulit de elefanți, unde am ridicat cortul, am făcut foc si pe jar am pus de o fasole cu legume sub privirile îngăduitoare a doi mistreți. In locuri din astea noaptea nu se iese din cort nici daca faci pe tine, si chiar pe lumina trebuie sa ai ochi la spate, sa nu lași garda jos. Dar crede-ne, nu e rau deloc sa ne mai fie si frica. E o binemeritata palma la fund, data cu blândețe unei specii admirabile, dar care a cam uitat ca s-a cocoțat in vârful lantului trofic cumva fraudulos.
Dupa o scurta pauza in Maun, unde acum 4 ani zburam cu un avion deasupra Deltei Okavango, ne-am croit drum catre satul Ethsa 13, unde stiam ca un pescar pe nume Alan poate intermedia iesiri cu barca. Insa Alan nu era acasa, iar nimeni in sat nu avea habar de asa ceva. Inapoi la drumul principal unde aveam semnal de mobil am reusit sa intram in legatura cu omul. Ghinion! Toti pescarii din asociatie erau dusi cu treaba. Dezamagiti, ne-am intors la planul B: un campsite oficial, instalat pe malul Deltei, care s-a dovedit nu doar accesibil, cat si foarte incantator.
De la nivelul apei, Delta parea desprinsa dintr-un basm de Lewis Carroll: complicata, inselatoare si nemaipomenit de frumoasa. Isaac, omul tocmit sa ne arate Delta, nu mai contenea cu vorba. La capatul celor cateva ore de legende si alunecare domoala, am parasit Delta convinsi ca am fost fermecati de duhuri ascunse in tufele de papirus.”
Puteti urmari calatoriile Anei si ale lui Ionut pe blogul lor lor Into The World.
Română 
English