Safari in Namibia cu Into The World

"Peripetii cu feline, un rau efemer si o campie inundata in Namibia, una dintre cele mai salbatice si stranii tari de pe planeta.

“Fratilor, curge!” a anuntat Ionut prin radio. “Hoanibul e inundat.”
O scurta paranteza. Hoanib este unul dintre cele 12 rauri efemere care alcatuiesc un sistem ecologic unic pentru Namibia. Aceste rauri nu curg decat sporadic, pentru scurte perioade de timp, deobicei dupa niste ploi strasnice. Animalele pe care le adapa sunt la fel de neobisnuite – copaci mopane gigantici, cactusi de dimensiunea unei masini, elefanti de desert si haite de lei care in loc de apa se multumesc cu sangele victimelor.
In acest cotlon de Africa nu ploua in fiecare an, ba uneori abia daca picura o data pe deceniu. 2017 e diferit. Raul Hoanib s-a trezit deja o data la viata. Aflasem ca a curs cu doua-trei saptamani inainte sa ajungem in Namibia.
Cine ar fi crezut ca se va inunda din nou?
Atat de tarziu in sezon?


Iata ca Hoanib hotarase sa isi arate coltii.
Devenise peste noapte un torent furios, saturat cu mal.
Cat ceilalti s-au adunat la sfat, Ionut si-a dat pantofii si nadragii jos:
“Incerc sa vad daca se poate trece pe undeva.”


In vremea asta o familie de babuini chibita de pe malul celalalt. Parca ar fi vrut sa ne faca in ciuda.
S-a intors cu coada intre picioarele manjite de noroi lipicios. Verdictul lui Ionut era deja limpede pentru toata lumea: “Fara troliu nu trecem.“
Socoteala din targ
Pe 27 februarie aterizam in capitala Namibiei. Ne intorceam pentru a 4-a oara in Africa, si pentru a doua oara in calitate de gazde (nu ne place cum suna “ghid”) ale unui nou Safari de aventura in Namibia, unul dintre cele mai salbatice si stranii locuri de pe planeta. Dintre cele peste 60 si ceva de tari pe care le-am explorat, Namibia se distinge in primul rand prin faptul ca nu seamana ca nici o alta. Daca ai visat vreodata sa calatoresti in spatiu, ai putea sa vii aici. In primul Safari am vazut cum arata cea mai secetoasa tara de la sud de Sahara pe timpul iernii australe. Acum urma sa descoperim impreuna cu oaspetii nostri schimbarile dramatice produse de ploi.
Planificasem o bucla prin centru, vestul salbatic si pana spre est, la o palma de granita cu Botswana.
Aproximativ 2500 de kilometri.
Nu stiam ca urma sa facem 1000 de km in plus intr-un Safari in care trasa GPS va conta mai putin decat ceea ce aveam sa gasim la fata locului.
Prima bucata de vreo 100km si ceva a fost pe asfalt. De o parte si de alta – ferme inconjurate de garduri. Cum am dat de pietris, s-a indulcit si peisajul. Palariile de acacia, scaietii si arbustii care le plac atat de mult girafelor erau toate pline de muguri. In parg. Deasupra atarna deja primul curcubeu din safari. Un dublu. Toata lumea a sarit la pozat, dar culorile unui apus de Namibia nu pot fi fotografiate, trebuie traite pe viu.

Pentru primul bivuac am ales Spitzkoppe. Tuturor le-ar fi prins bine un dus in aer liber, mai ales dupa un tranzit foarte lung cu avionul. Inainte sa se catere in corturi, gasca a fost initiata in arta de a perpeli pe braai un filet de vita, in timp ce se da pe gat cel putin un sundowner, dupa cum se cade aici prin sud.

Scorpionii din sudul Africii nu sunt in general periculosi pentru om, cu exceptia unui astfel de exemplar din familia Buthidae), spus si “scorpion cu coada groasa”. Se poate observa mai usor noaptea, cu o lanterna UV.

Spitzkoppe e unul din locurile in care merita sa te trezesti cu gainile. Nu ca ar fi gaini pe aici. Misuna in schimb tot soiul de pasari si mamifere interesante, unele rude apropiate cu elefantii. Zorile aduc un spectacol de culori, de la violet la magenta, de la stacojiu la nuante dulci de maro.



Sunt destule trasee de drumetie si catarat cat sa nu te plictisesti vreo cateva zile.

Cum ne uitam noi asa cu jind la Spitzkoppe, mi-am zis ca muntele asta prea arata ciudat, de parca l-ar fi aruncat cineva din cer.



Imediat ce am dat de 3G, am aflat ca intr-adevar Spitzkoppe s-a format prin eroziunea timp de milioane de ani a stratului de magma depus peste roca masivului Damara Orogen, atunci cand supercontinentul Gondwana s-a fragmentat in alte doua continente (Africa si America de Sud).

Ne-am continuat drumul spre nord-vest. Damaraland parea la fel de stearpa ca si asta-iarna (australa).


Dar de cate ori ne-am oprit sa cercetam, florile salbatice, insectele si geodele si alte roci curioase tradau un Damaraland renascut. Ana refuza sa plece fara ghidul de safari chiar si intr-o scurta pauza de tufis, si s-a intors cu cate ceva de povestit de fiecare data: ba despre niste urme de girafa, balegi de nu-stiu-ce rozator, sau cate o vizuina de furnicar.

Sa nu cumva sa te aventurezi prin locuri atat de salbatice fara sa fi dat peste cap un rand-doua de tarie. Blestemul e real. “Numai betivii nu fac pana,” asa ne-a zis Vittal inca din 2012, si Vittal nu se inseala niciodata.
La benzinaria de la poarta Concesiunii Palmwag descoperim ca Paul are pana.

Am campat pe un delusor cu o panorama geniala spre Platoul Etendeka. Imagineaza-ti ca acest masiv de bazalt e doar jumate din provincia care se intinde pe coasta Americii de Sud, din Brazilia, Paraguay si Uruguay, pana in Argentina!

Leii din Parcul National Etosha si din Concesiunea Hobatere traverseaza regulat limitele sudice, vestice si de nord, pentru a vana dobitoacele din ferme. Asa ca nu ne-am mirat cand in zori s-au auzit una sau doua voci, undeva la vest de tabara noastra, dupa o culme. Ragetele de lei sunt inconfundabile. Iti dau fiori, dar te fac sa te simti special. Stii ca desi nu i-ai vazut, faptul ca sunt pe aproape e un privilegiu.
Odata cafeaua fiarta, biscutii infulecati si vasele spalate, eram gata pentru inca o zi in Namibia.

Pista pietroasa din Palmwag ne-a fortat de inaintam prudent. Locul parea pustiu, aproape selenar.



Concesiunea adaposteste cea mai mare populatie de rinoceri negri si elefanti de desert din lume, pe langa numeroase alte specii de animale si plante. Toate vietuitoarele trebuie sa se descurce cu roua sosita de la 40 de km departare, de la Oceanul Atlantic, unde curentul Benguela intalneste aerul incins de pe Skeleton Coast. In ciuda conditiilor vitrege aici traieste cea mai rezistenta planta din lume, Welwitschia. Euphorbia gregaria este o alta tufa stranie care domina peisajul din Palmwag.

La nord de albia secata a raului efemer Mudorib am dat peste ramasitele unei girafe mai mici. Nici vorba de excremente, urme in nisip sau orice alt indiciu despre ce s-ar fi putut intampla. Oare girafa a fost bolnava si dupa ce a murit a fost consumata de sacali, sau a cazut victima unui pradator? Eram intrigati.
La finalul zilei ne-am instalat la cativa kilometri de albia lui Hoanib. Tinta pentru a doua zi. Nimic nu se compara cu linistea de aici, cu mirosul dulceag si caldut de lighioane, cu senzatia ca esti din nou marunt, o secunda in curgerea perpetua a lumii.

Dupa un asa bivuac, ne-am trezit cu chef de aventura. Imagineaza-ti cum a fost ca in loc de o albie seaca, sa dam peste o “Dunare” in desert!
In timp ce cautam in van o solutie, nu ne puteam lua gandul de la dezamagirea pe care o citeam in ochii tuturor. Eram si noi la fel de tristi. Facusem atata amar de drum pentru sansa de a zari elefanti de desert, insa natura ridicase intre noi si pachiderme o bariera de netrecut.
Trebuia sa ticluim altceva.
Asta e, ne intoarcem pe unde am venit.

Am trecut in revista raurile efemere pe care ieri care le traversasem atat de usor. “Daca ploua in continuare,” a zis Ionut, “o sa se umple si astea. Trebuie sa ne miscam repede, sau riscam sa ramanem intre doua inundatii.”

Ca sa nu fie dracul chiar atat de negru, la cateva minute de cand ne-am pus in miscare suntem rasplatiti cu o intalnire de zile mari.
Doi gheparzi. Un el si o ea, in aparenta pazind o viziuna in coasta muntelui, unde tare ne-ar placea sa credem ca aveau niste pui.

Imaginea gheparzilor nu ne-a parasit in toate cele 5 sau 6 ceasuri care s-au scurs pana spre iesirea din Palmwag si apoi la drumul principal. Ne macina si o alta chestiune: De ce paznicii din Palmwag nu au stiut nimic despre inundatii? Concesiunea nu monitorizeaza raurile?
Am vazut si cateva animale, plus un convoi de 20-25 de masini echipate pana in dinti. Soferii sud-africani au ras de avertismentul nostru: “N-avem de gand sa trecem peste Hoanib astazi,” au spus.

Noi insa mai aveam ceva de tras. Ploaia ne-a crutat cat am rezolvat a doua pana. Cum am facut stanga spre Ongongo, s-au rupt cerurile. Am gasit raul Hoanib umflat si in amonte, campingul inundat, iar minunata cascada in care visam sa facem o noua baie arata mai curand ca o masina de spalat plina cu rufe murdare de noroi. Ne-am intrebat ce urma sa se aleaga de convoiul sud-africanilor. Bine ca nu i-am asteptat.
Am hotarat sa compensam peripetiile cu doua zile de relaxare in Kamanjab. I-am sunat asadar pe prietenii nostri de la Oppi-Koppi Rest Camp sa ii rugam sa intinda masa si sa dea cep sticlelor de vin. Oamenii erau deja ingrijorati. Alertati de prognoza meteo, se pregateau sa vina dupa noi. Schimbarea de plan ne-a permis sa petrecem de ziua Anei cu celebra Mega Pizza si prea multe randuri de Jagermeister, sa ne aprovizionam cu vanat de la Kamanjab Impala Meat Market (preferata noastra inca din 2012!), sa facem o drumetie de cateva ore prin imprejurimi si sa vizitam un proiect Himba.

Am aflat de tribul Himba cu putin timp inainte sa plecam in turul Africii cu motocicleta. Documentarul Babies ne-a convins ca trebuia sa mergem intr-o astfel de comunitate, ca sa intelegem un pic mai mult despre modul lor de viata.
Pentru noi a fost o experienta unica, lenta si profunda. Oamenii Himba sunt desigur faimosi pentru estetica aparte, sunt pastoralisti, animisti, poligami si patriarhali. Mai putin cunoscut e faptul ca timpul “lor” se masoara in evenimente personale, nu in ore si ani. Cand nu se intampla nimic, timpul sta pur si simplu in loc.



Le promisesem participantilor la tura ca nu se vor mai satura sa priveasca cerul. Ploile nu garanteaza o experienta clasica de safari, dar fac spectacol. Ai ocazia sa mergi in Africa pe ud? Du-te. Furtunile sunt incredibile. Tigaia Etoshei, in restul anului uscata si incinsa, se acopera cu o pelicula de apa, devenind pentru scurt timp una dintre cele mai mari oglinzi naturale din lume, care creeaza o iluzie optica asemanatoare cu ce mai poti vedea doar in Bolivia in Salar de Uyuni.

Potopul s-a pornind imediat cum am iesit din Etosha. Adauga picnicul de la pranz, o intalnire cu o testoasa, un selfie de grup si statul la taclale cu paznicul de la gardul veterinar, si intelegi de ce am ajuns in tinutul bosimanilor pe inserate.


Am observat o posibila pista la stanga. “Asteptati putin, mergem sa vedem daca e rost de bivuac.”

Locul potrivit ne astepta in adancul padurii – un luminis curat, asternut cu nisip portocaliu si fin. Am desfacut tabara pentru una dintre cele mai odihnitoare opriri din tura si pentru una dintre cele mai sa-te-lingi-pe-degete fripturi de vita. Ploicica de peste noapte a fost ca un dezmierd.
Zorile au aprins padurea. Magie. Parca am mai fi stat o zi in loc. Dupa micul dejun ne-am vazut de rutina: iata cum se impacheteaza la loc “casuta” pentru safari. Mai simplu decat o iurta mongola, nu-i asa?


Mai aveam 3 zile de safari – doua intr-un sat de bosimani, una pe drumul spre capitala. Ei bine, daca pana aici nu ne-a mers prea usor, si daca pentru “aventura” este nevoie de ceva mai mult efort, se pare ca mai aveam inca un hop de trecut.
Mai intai s-a afundat in mlastina prima masina, la nici 2 km si jumatate de la intrarea in rezervatie. Am rezolvat problema in circa un ceas, contra 10l de transpiratie plus o sufa. In fine, ne-am tractat din groapa si am inaintat inca vreo cateva sute de metri, pana intr-un punct in care pista coboara in campie. Acum toata zona era inundata. Deja aratam cu totii ca intr-o zi obisnuita in Congo. Lipiciosi, plini de noroi. Munciti. Ionut s-a avantat inca o data in apa. Cand i-a ajuns aproape de solduri, s-a facut negru la fata. Ploaia ne dadea in sfarsit sah mat. Am decis ca Ionut si Dan vor scoate masinile la mal, ca sa evitam alte incidente. Restul ne-am adunat umar la umar si am pornit-o pe jos, incercand sa facem cat mai multa zarva. Ne aflam in fond pe teritoriul fiarelor, chiar daca tevatura trebuie sa le fi alungat de mult. Mare scofala ca la al doilea drum pentru a scoate a 3-a masina Ionut a pozat o urma proaspata de leu…

La intrebarea “cum o sa fie?” le spunem celor care vor sa vina cu noi in astfel de ture sa fie gata pentru… neprevazut. Dupa ore de sapat, impins si umblat prin mlastina bosimanilor, pe un soare ucigator, eram cam rupti. Asudati, plini de noroi, dar cu o sclipire in ochi. Asta, dragii nostri, e bucuria de a imparti drumul cu alti calatori.
Asa ca ne-am lins ranile si a pornit spre vest. Cum calea catre bosimani era inchisa, sugerasem echipei noastre de vis sa mai facem un safari in Etosha. Am ajuns la portile parcului tarziu in noapte, ratand la mustata a nu-stiu-cata furtuna. Simteam ca zeii ne-au iertat.
“Tu, cel care a ieşit din furtună, nu mai eşti acelaşi cu cel care a păşit în ea.”
— ?Haruki Murakami
In dimineata lui 7 martie era limpede ca urma o zi buna. In intervalul racoros dintre 6 si 10 am vazut o multime de animale!


In seara aia, la ultimul foc de tabara, am fi avut multe de impartasit. Poate prea multe pentru atat de putin timp. Asa ca in loc de povesti, ne place sa credem ca fiecare si-a spus in gand:
“Africa, te iubesc! O sa ma intorc.”

Multumim Anei si lui Ionut pentru articol si poze, le puteti urmari aventurile pe Into The World.
Multumim Wild Thing.

Postat de 2017-06-24 Uncategorized 0 740

Leave a CommentLeave a Reply

You must be logged in to post a comment.
Următor

Nu ați adăugat nimic în coș.

A fi determinat Livrare
0,00 lei Total

Plătește